Mă îndrăgostesc fulgerator, deși poate viața sau anii ar fi trebuit să mă învețe să nu o fac. E modul meu de a trăi încercând să scap de ceea ce Emil Cioran numea impotența primordială - "aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe". Mă las ademenită de false iubiri, de pseudoiubiți care nu merită timpul meu afectiv, speranțele, visările și stropul de lumină din mine, încăpățânându-mă să fug de "închisoarea" acestei dureroase neputințe și uit să mai scrutez orizontul spre a percepe direcția încotro mă îndrept.
Îndrăgostirile mele nu trec, devin iubiri, de cele mai multe ori mai imposibile (toleranță, vă rog, pentru atentatul la corectitudinea gramaticală...) decât întoarcerea lui Preda... E o orbire voluntară sau ...vocațională? Răspunsul e "vânare de vânt", cristal de abur și picur de tăceri ori -poate- nici nu există decât în timizii muguri ai unui viitor vag. Adesea simt că nu mai vreau să iubesc oameni care se joacă și cu vorbele și cu sufletele și cu puținele mele gându(i)ri...
Dacă încetez să o fac aflu de fiecare dată prea devreme ori prea târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu