Am obosit...

Am obosit să simt cârcei în gânduri
să tac, să mă cufund ori să citesc doar
printre rânduri...
Am obosit să las atât înalt s-aștepte...
Măcar
de-aș mai putea simți fiori care să se îndrepte
spre altceva decât uitare și declin.
Măcar acum...măcar încă puțin...

De ce...

mă doare toamna, ca și cum ar fi o realitate palpabilă, despre a cărei existență uit și care mă silește să o descopăr?

"Aiureala" numită ...dragoste

   Mă îndrăgostesc fulgerator, deși poate viața sau anii ar fi trebuit să mă învețe să nu o fac. E modul meu de a trăi încercând să scap de ceea ce Emil Cioran numea impotența primordială - "aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe". Mă las ademenită de false iubiri, de pseudoiubiți care nu merită timpul meu afectiv, speranțele, visările și stropul de lumină din mine, încăpățânându-mă să fug de "închisoarea" acestei dureroase neputințe și uit să mai scrutez orizontul spre a percepe direcția încotro mă îndrept. 
   Îndrăgostirile mele nu trec, devin iubiri, de cele mai multe ori mai imposibile (toleranță, vă rog, pentru atentatul la corectitudinea gramaticală...) decât întoarcerea lui Preda... E o orbire voluntară sau ...vocațională? Răspunsul e "vânare de vânt", cristal de abur și picur de tăceri ori -poate- nici nu există decât în timizii muguri ai unui viitor vag. Adesea simt că nu mai vreau să iubesc oameni care se joacă și cu vorbele și cu sufletele și cu puținele mele gându(i)ri...
   Dacă încetez să o fac aflu de fiecare dată prea devreme ori prea târziu...

Drag de vară

  Vara e, pentru mine, răstimpul în care -dacă nu sunt cel mai aproape de mulțumire- sunt cel mai departe de nemulțumire. Îmi zâmbește sufletul în preajma lanurilor de floarea-soarelui, îmi spală zațul întrebărilor unda tainică a mării, îmi luminează dunele inimii soarele. Simt vibrația vieții, fără să o mai refuz, fără să mă mustre cugetul, fără să mă cufund în mii de problematizări.
    Am o bizară polarizare a spiritului, de parcă estivalul ar primeni resorturile mele interioare...deși nu mi-am făcut apariția sub semn de vară! Dintotdeauna a fost pentru mine timpul primordial și edenic, răgazul de pace a mea cu mine -desigur, nu totală...- lentila perfectă, aceea care nu mai deformează nici relația cu eul, nici interacțiunile cu ceilalți. Minunile trecătoarelor mele iubiri au început vara și, probabil nu întâmplător, nu au murit vara! 
    Din ce unghere vine pasiunea pentru  văratic nu știu încă și nici nu mi se pare fundamental. Îmi ajunge să iubesc cât nici nu știam că pot ...

Realitatea... virtualului

  Încercarea de a alunga temerile și întrebările prin făptura de fum a cuvintelor capătă dimensiuni de ...site. Pierdem sau câștigăm mutându-ne relaționările în spațiul generos al virtualului? Doar e un tărâm feeric - suntem Feți-Frumoși , nu cu stele pe dalbe frunți, ci cu sori pe profiluri... ori Ilene Cosânzene, nu cu bălaie cosițe, ci prin linkuri pestrițe...Fibra noastră de umanitate devine astfel mai ușor de ascuns în sertarele unei realități alternative, care ne ecranează însă și transparența dialogului și calitatea interlocutorilor. Mă întreb dacă nu deschidem astfel calea unei scindări a ființei interioare și dacă, tentați de somnul raționalului (ca să parafrazez o cunoscută sintagmă), nu eliberăm niscaiva monștri...
  Pe de altă parte, ne scuturăm de zațul convenționalului și devenim parcă mai substanțiali, mai puțin formali și mai coerenți. Ne întoarcem astfel, spiralic, la nostalgicul ideal al căii de mijloc..."aurea mediocritas"...încercând să redescoperim echilibrul. Reușim?
   

Timp și temporalitate

    Iluzia temporaliății pe care am putea-o controla ne face să ne mutăm mare parte a vieții în calendare...așteptăm o sărbătoare (a spiritului, a familiei, a gândului...), o plecare în concediu, o întâlnire sau un alt eveniment care ni se pare într-o anumită etapă important...și uităm, uităm că "azi" devine foarte ușor "ieri" și "mâine" s-a și făcut un alt "astăzi" de care nu avem vreme să ne amintim...Și, suspendați între false priorități, între ce avem de făcut și ce trebuie ori credem noi că e necesar să facem, ne rătăcim viața până, sătulă și ea de atâtea amânări, se rătăcește la rându-i de noi...
    Clipa - picur de eternitate, clipa...nu iartă și nici nu uită, de aceea nici nu se întoarce, apele...râului nu sunt niciodată aceleași, oricât am considera noi că nu s-au schimbat. Ne schimbăm noi, se modifică sistemul de referință, se transformă gradul de transparență al apei ori debitul...sau e câte puțin din toate...greu de spus. Rămâne doar cursul viu al devenirii, al lui "totul se schimbă", al totului devenit când nimic, când infinit într-un joc de lumini și umbre numit simplu..."a fi".

Despre viață și valurile ei

care când ne doboară, când ne fac să plutim pe suprafața unei mări în care nu știm cât din noi se oglindește în adevăr și cât se vrea oglindit...Probabil de la ploaia aceasta infernal de neestivală mi se trage acum obsesia oglindirii ori de la ...avatarurile unei pendulări între "aș vrea " și "am vrut"...la ce ne-or fi trebuit atâtea nuanțe în modalități și axe temporale?!
    Încotro merg dorurile noastre când uităm de tentația imediatului - fie el politică, fotbal, vreme, sex ori limba română, ca...la asta ne pricepem toți!!! Ale mele, de exemplu, se îndreaptă spre un oraș - îl pot iubi fără să mă rănească, fără să îmi ceară nimic, fără să mă vrea altfel decât sunt, îl pot iubi fără să fiu condiționată. Și, desigur, fără să îl condiționez, la rândul meu.